Aceşti poeţi cu inimi cât un munte,

Cărând în spate bobi de univers

Şi înălţând trăirile mărunte

Printre ciulinii agăţaţi de vers,

Îşi dăltuiesc, cu uimitoare forţe

Şi cu migală de bijutier,

În pedepsitul lut, sublime torţe,

Să-şi pârguiască dorul de priér.

Ei poartă-n piept călcâiul lui Ahile,

Păşesc adesea peste crucea lor;

Călătoresc prin slovele agile,

Nu-şi pun nicicând fantasmelor…

Sub fantasme înflorite într-un falnic univers,

Am țesut din nestemate o atavică Lactee,

Cu apusuri erodate de un astru nou, imers –

Un șirag de lampioane pe-o cromatică alee.

Printre ploi înmiresmate, am plantat vechi rugăciuni,

Le-am hrănit cu aforisme recoltate dintre file;

Între visele-mi de humă-mpovărate de tăciuni,

Ridicat-am o cetate din cerințe infantile.

(Când tăcerea ți-e prinosul pentru zei…

Pământul nostru

îmi pătrunde în oase,

ca o boală incurabilă:

ţărână în ţărână –

doi fraţi siamezi cu tricolorul în atomi.

Dunărea îşi deschide, din când în când,

porţile în pieptul meu,

inundându-mi poiana de narcise.

La hotar de suflet,

steiuri de Carpaţi

îşi înalţă fruntea brăzdată de riduri.

Morţii îşi leapădă crucea pe tărâmul celălalt,

acolo unde speranţa are culoare verde

şi cutreieră…

M-a vizitat din nou, subit, cu-aceeaşi nonşalanţă,

Un Eros de pe-un vraf de nori, căzut pe-o ambulanţă;

Voia să mă prezinte scurt zeiţei Afrodita,

Ce într-o palmă jar ţinea şi în priviri ispita.

M-am învoit cu planul său – părea croit să ţină

(În suflet, Ikebana mea ştiam că se dezbină),

Am completat un formular, cu gânduri anodine,

Sperând că va reînflori „Parisul” pentru mine.

Dar stânjeneii prevăzuţi s-au prefăcut…